Cu secole in urma, psihologia copilului era un concept complet strain. In vremurile medievale, de exemplu, copiii au fost vazuti doar ca niste versiuni mici ale adultilor. Ei au fost tratati la fel - si chiar imbracati la fel - ca adultii. Astazi, stim despre copilarie ca este un moment foarte influent in viata unei persoane. Evenimentele care apar atunci cand suntem tineri - chiar mici, aparent nesemnificative - pot avea un impact direct asupra modului in care ne simtim si ne comportam ca adulti.

Studierea proceselor psihologice ale copiilor si, in mod specific, modul in care aceste procese difera de cele ale adultilor, modul in care se dezvolta de la nastere pana la sfarsitul adolescentei si cum si de ce difera de la un copil la altul este o ramura specializata a psihologie cunoscuta sub numele de „psihologia copilului”.

Psihologii pentru copii lucreaza cu copiii si adolescentii pentru a putea pune un diagnostic si a-i ajuta la rezolvarea problemelor emotionale sau comportamentale, cum ar fi dizabilitati de invatare, tulburare de deficit de atentie, hiperactivitate, anxietate si depresie. Ei evalueaza, de asemenea, copiii pentru intarzieri de dezvoltare, semne de tulburari de spectru autism si alte probleme care afecteaza dezvoltarea. Asa cum partenerii care trec printr-o perioada dificila de cuplu beneficiaza de sedinte de psihoterapie de cuplu, asa si copiii care intampina probleme dupa anumite episoade neplacute si nu numai trebuie sa meraga la psiholog.

Exista mai multe domenii ale psihologiei copilului, precum dezvoltarea, comportamentul, emotiile, socializarea

Dezvoltarea

Studiul dezvoltarii copilului este deseori impartit in trei mari domenii: fizice, cognitive si social-emotionale. Dezvoltarea fizica, care are loc in general intr-o secventa relativ stabila, previzibila, se refera la schimbarile fizice ale corpului si include dobandirea anumitor abilitati. Dezvoltarea cognitiva sau intelectuala se refera la procesele pe care copiii le folosesc pentru a dobandi cunostinte si includ limbajul, gandirea, rationamentul si imaginatia. Deoarece dezvoltarea sociala si emotionala este atat de interdependenta, aceste doua domenii sunt adesea grupate. Invatarea de a relationa cu altii face parte din dezvoltarea sociala a copilului, in timp ce dezvoltarea emotionala implica sentimente si exprimarea sentimentelor. Increderea, frica, mandria, prietenia si umorul sunt parte a dezvoltarii social-emotionale a omului.

Dezvoltarea poate influenta mai multe aspecte. De exemplu, scrierea cuvintelor necesita atat abilitati motorii fine, cat si abilitati lingvistice cognitive ale unui copil.

Emotiile

Dezvoltarea emotionala implica invatarea a ceea ce sunt sentimentele si emotiile, intelegerea modului si a motivelor pentru care acestea se intampla, recunoasterea propriilor sentimente si a celor ale altora si dezvoltarea unor modalitati eficiente de a le gestiona. Acest proces complex incepe in copilarie si continua pana la maturitate. Primele emotii care pot fi recunoscute la copii includ bucuria, furia, tristetea si frica. Mai tarziu, pe masura ce copiii incep sa dezvolte un sentiment de sine, apar emotii mai complexe, cum ar fi timiditatea, surprinderea, entuziasmul, jena, rusinea, vina, mandria si empatia. Lucrurile care provoaca raspunsuri emotionale se schimba, la fel ca strategiile folosite pentru a le gestiona.

Invatarea gestionarii emotiilor este mai dificila pentru unii copii decat pentru altii. Acest lucru se datoreaza temperamentului lor emotional deosebit - unii copii simt emotiile mai intens si mai usor, reactioneaza mult mai emotional si reusesc  mai greu sa se calmeze. Copii mai emotionali tind sa se ingrijoreze mai repede si mai usor decat ceilalti copii. Este, asadar, sarcina unui psiholog copii sa identifice motivele pentru care copilul are dificultati in exprimarea sau reglarea emotiilor sale si sa dezvolte strategii care sa-l ajute sa invete sa accepte sentimentele si sa inteleaga legaturile dintre sentimente si comportament.